Prof. Simin Florescu cere reguli stricte de vaccinare pentru intrarea în spitalul clinic

Implementarea regulilor stricte nu trebuie să înlocuiască celelalte două

Managerul Spitalului Clinic de Boli Infecțioase și Tropicale „Dr. Victor Babeș”, prof. univ. dr. Simin-Aysel Florescu, a lansat o propunere controversată, dar considerată de ea esențială pentru sănătatea publică: instituirea unor reguli rigide care să condiționeze accesul indivizilor în diverse colectivități de existența unor certificate de vaccinare. Această declarație a fost făcută în cadrul evenimentului HEALTH FORUM, organizat de DC Media Group, sub tema „Vaccinarea pe tot parcursul vieții, o viață fără boli prevenibile prin vaccinare”. Doamna Florescu a subliniat că, pentru a schimba radical dinamica actuală a sistemului sanitar, este necesară o abordare tripartită: facilitarea accesului la imunizare, consolidarea încrederii publice prin educație medicală continuă și implementarea unor măsuri restrictive rapide, similare cu cele din spațiul latin, care să impună vaccinarea ca precondiție pentru participarea la viața socială.

Știri de ultimă oră

Tratament experimental pentru hepatita B ar putea opri virusul în celulele ficatuluiJohns Hopkins: Scăzuta densitate a osolei poate indica îmbătrânire accelerată a creieruluiProgramul COLONPREV a testat peste 5.000 de persoane în primele opt luniLeucemia mieloidă cronică: de ce simptomele subtile contează

Perspectiva prezentată de specialist este una dictată de realitățile zilnice dintr-o unitate medicală dedicată exclusiv bolilor infecțioase. Ea explică că o problemă majoră constă în prezența numeroasă a pacienților cu afecțiuni care puteau fi evitate complet prin administrarea corectă a dozelor de vaccin. Pentru un medic din acest domeniu, tratarea unor boli complet prevenibile reprezintă o povară suplimentară, deoarece resursele sunt deja solicitate de afecțiuni grave care nu beneficiază de protecție vaccinală. Doamna Florescu exprimă dorința de a vedea spitalul rezervat pentru acele patologii complexe, lăsând în urmă cazurile în care pacienții ar fi putut rămâne liniștiți acasă dacă ar fi fost imunizați.

Presiunea exercitată asupra infrastructurii sanitare este descrisă ca fiind constantă și recurentă, un ciclu anual care se repetă fără nicio îmbunătățire vizibilă. Specialistul compară această situație cu un film în care protagoniștii își pierd memoria în fiecare an, reluând aceeași narațiune. Acest fenomen este ilustrativ și în cazul epidemiei de gripă, unde, an de an, se descoperă din nou existența unui vaccin, gravitatea complicațiilor și riscul pentru categoriile vulnerabile, de parcă cunoștințele acumulate anterior s-ar șterge complet. Lipsa progresului în conștientizarea publică este văzută ca un obstacol major în perspectivele orizontale ale managementului spitalicesc.

Pentru a rupe acest cerc vicios, prof. Florescu identifică trei piloni fundamentali care trebuie acționați simultan. Primul pilon vizează maximizarea accesibilității la vaccinuri. Aceasta implică transportul produselor medicale direct către populația țintă, prin intermediul asistenților sociali, comunitari, medicilor de familie și al diferitelor grupuri sociale. Scopul este ca bariera distanței sau a complexității logistice să fie eliminată, facilitând administrarea dozelor acolo unde se află cetățenii.

Al doilea pilon se concentrează asupra reconstruirii capitalului de încredere dintre populație și instituțiile medicale. În România, acest trust a suferit o eroziune severă de-a lungul anilor, continuând să scadă la un ritm alarmant. Recuperarea acestei încrederi prin educație medicală este un proces care necesită ani, chiar și generații întregi, nu doar câțiva ani. Doamna Florescu, în calitatea sa de cadru didactic universitar, observă atitudini surprinzătoare și, uneori, contrazice logicei medicale, la proprii studenți și colegi din specialități diverse, ceea ce indică o criză profundă a formării profesionale. Ea recunoaște că repararea acestui deficit este posibilă, dar nu poate fi realizată peste noapte; ceea ce s-a pierdut în decursul unor generații va fi recuperat doar prin eforturi susținute pe termen lung.

Situația actuală a acoperirii vaccinale este descrisă drept una dezastruoasă. Nivelul de imunizare al copiilor se situează în jur de 60%, un prag mult sub cel optim de 95%, care este considerat necesar pentru a opri lanțul de transmitere a virusurilor și pentru a preveni apariția focarelor epidemice. Diferența dintre 60% și 95% nu este doar statistică, ci reprezintă o breșă critică care permite răspândirea bolilor.

Al treilea pilon, considerat

Al treilea pilon, considerat de prof. Florescu ca fiind cel mai rapid și eficient, este inspirat din „modelul latin”. Spre deosebire de modelele nordice sau portugheze, acesta se bazează pe o formă de impunere a vaccinării. Nu este vorba neapărat de o legislație punitivă care să pedepsească cu amenzi sau închisoare, ci de o cerință condițională: accesul într-o colectivitate specifică este permis doar dacă individul este imunizat. Această regulă ar fi aplicabilă la școală, la liceu, la facultate, în căminele studențești sau în școlile de internat.

Exemplul invocat pentru susținerea acestei idei este Marea Britanie, unde anumite instituții de învățământ au dreptul de a elabora regulamente interne. Acestea pot refuza înscrierea elevilor sau studenților care nu respectă schema de imunizare prevăzută de programul național. Doamna Florescu argumentează că România ar putea adopta o practică similară, permițând școlilor să impună un set minim de vaccinuri obligatorii pentru admitere. Deși recunoaște că această măsură nu este populară în rândul publicului larg, ea susține că rapiditatea impactului său justifică implementarea, mai ales într-un context în care acoperirea vaccinală este la cote joase.

Implementarea regulilor stricte nu trebuie să înlocuiască celelalte două direcții, ci să le completeze. Toate cele trei strategii – accesibilitate, educație și condiționare – trebuie să funcționeze simultan. Măsura restrictivă oferă un efect imediat, în timp ce celelalte două lucrează la consolidarea bazei pe termen lung. Fără o intervenție rapidă, cum ar fi cerința de a prezenta certificate de vaccinare pentru a intra într-un anumit loc, sistemul va continua să sufere sub greutatea cazurilor evitabile.

Din punctul de vedere al personalului medical din spital, problema se manifestă prin vizitele unor familii întregi care abordează vaccinarea cu scepticism sau indiferență. Se observă o mentalitate în care responsabilitatea pentru sănătate este transferată integral către societate, iar individul consideră că nu are nicio obligație personală. Această educație inversată este considerată o sursă majoră de stres pentru sistem. Doamna Florescu pledează pentru o abordare clară: pentru a accesa un anumit mediu social, trebuie să ai dovezile vaccinării corespunzătoare.

Aplicabilitatea acestor reguli extinde și la domeniul turismului și al călătoriilor. Există deja precedente internaționale în care vaccinarea este o condiție de intrare în anumite țări. De exemplu, pentru a vizita Zanzibarul sau diverse state din Africa Subsahariană, este obligatorie administrarea vaccinului împotriva febrei galbene. La graniță, pasagerii care nu dețin dovada vaccinării sunt refuzați. Reacția celor afectați este adesea una de panică, deoarece cheltuiala pentru excursie este deja făcută, iar imposibilitatea de a intra în destinație devine o problemă logistică și financiară majoră.

O situație particulară este cea a persoanelor în vârstă, pentru care vaccinarea poate prezenta contraindicații sau un risc crescut de efecte adverse. În astfel de cazuri, se eliberează un document de scutire (waiver), care atestă că beneficiul vaccinării este mai mic decât riscul. Totuși, mulți călători aleg să meargă nevaccinați, acceptând riscurile, doar pentru a nu pierde banii investiți în vacanță. Această atitudine ilustrează cum presiunea practică și economică poate determina comportamentul individual, un mecanism care, în opinia prof. Florescu, ar putea fi adaptat și în interiorul țării pentru a stimula respectarea schemelor de imunizare. Prin urmare, propunerea de a condiționa accesul în colectivități nu este o simplă restricție, ci un instrument pragmatic de gestionare a riscurilor epidemiologice, menit să protejeze atât individul, cât și comunitatea.